Din cuvânt te-ai născut
în cuvânt te vei întoarce
căci ale tale sunt și tăcere
și necuvântul și cântarea
în numele lui Eminescu
și al Veronicăi Micle
și al poeziei lor de dragoste
până la cea din urmă postumă
înainte să eliberăm tăcerea
din
cuvinte
COSTEL ZĂGAN, HIPERBOLE BLITZ, 2005
* Poezia este arma poetului. (Costel Zăgan, Inventeme) *
***
CEA DIN URMĂ DEZAMĂGIRE
Din cuvânt te-ai născut
în cuvânt te vei întoarce
căci ale tale sunt
și tăcere și necuvântul și cântarea
în numele lui Eminescu
și al Veronicăi Micle
și
al poeziei lor de dragoste
până la cea din urmă postumă
înainte
să eliberăm tăcerea din cuvinte
CLAROBSCUR DE DACIA
Pe câmpia geto-dacă
n-are cine să mai tacă
Pe câmpia românească
n-are cine să vorbească
Au au ce vreme-amară
au fugit munții din țară
Că nu-i munte ci câmpie
ceea ce nu-mi place mie
Că nu-i deal ci e genune
ceea ce nu pot eu spune
Că eu tac tu taci el tace
tăcerea de cap își face
Și de aceea te-aș ruga
fă Doamne cu noi ceva
Ori ne urcă ori coboară
de pe crucea socială
Pe el iarăși urmându-l
izbăvească-ne cuvântul
COSTEL ZĂGAN, HIPERBOLE BLITZ, 2005
***
IMPACT ANGELIC
Ghinișor antishakespeare
ghinișor că n-am ce face
dorm mănânc mă rog respir
fie că-i război sau pace
Ghinișor că n-am ce face
m-au mușcat unii de fund
mi-am pus norii carapace
și mă dau pe sus rotund
M-au mușcat unii de fund
dorm mănânc mă rog repir
cât se poate de profund
ghinișor antishakespeare
Ghinișor că n-am ce face
inima-i un înger piei drace
AVOCATUL LUI PROCUST
Vrei să scrii o poezie
bine cheamă-ți avocatul
dar să scrii fir-ar să fie
doar cât îți permite patul
Bine cheamă-ți avocatul
poți să-i spui tot ce te doare
numai versurile de-a latul
să le scrii sau în picioare
Poți să scrii tot ce te doare
dar întinde-te fir-ar să fie
precum zăpezile la soare
după un dram de poezie
Apoi ia-ți cu tine veacul
și te du urgent la dracul
COSTEL ZĂGAN, CEZEISME, 2008
***
CLANDESTIN PRIN COPILĂRIE
Copiii întorc istoria pe dos caută
se caută printre visele oamenilor mari
nu pricep ce-au vrut să facă așa departe de casă
în împărăția copiilor nu-i nevoie de cuvinte
aici toți se înțeleg zâmbind
cuvântul mamă-i singura ființă vie
rege și copil
prin cuvântul mamă trec toate cuvintele lumii
cuvântul mamă îi șterge și lui Dumnezeu fruntea
oameni buni istoria mai are o șansă
ridicați-vă în picioare
se naște un copil
EREZIA ARTEI
Vai nu sunt în stare
nici măcar să valorizez cerul
din noroaiele istoriei naționale
ce să mai vorbesc despre tezaurul focloric
din sudoarea în versuri a țăranului român de pretutindeni
dacă poftim satul românesc nu-i decât un muzeu
cu exponatele date pe invizibil
iar sentimentele materne ale ultimei fecioare de la țară
seamănă izbitor cu un tablou nesemnat Nicoae Grigorescu
cum să mai trăiești dacă și arta a luat-o razna
cum să nu te revolți taman în timpul liturghiei
când Dumnezeu ia chipul nebunului satului
cum să nu urli de plăcere
dacă ninsoarea refulează în primul vers de dragoste
fără pic de rușine
sau
artă
COSTEL ZĂGAN, EREZII SECOND HAND, 2014
***
DECALOG ÎN DESTRĂMARE
Ajungă-i zilei răutatea ei
și mie fericirea de-a fi trist
nevoie n-am de votcă sau femei
sunt singur Doamne deci exist
Dă-mi fericirea de-a fi trist
e pâinea mea cotidiană
și dacă nu e nu insist
tratează-mă cu altă rană
E pâinea mea cotidiană
nevoie n-am de votcă sau femei
dar și singurătatea trece-n goană
ajungă-i zilei răutatea ei
Și mie fericirea de-a fi trist
mă sinucid iubito deci exist
ÎNĂLȚARE LA INIMĂ
Liniște
Dumnezeu
se roagă
în
noi
COSTEL ZĂGAN, POEME INFRACȚIONALE, 1995
JURNALUL UNEI INCERTITUDINI
14.04.1983
Ieri noapte un coșmar alb m-a trezit:
toți colegii mei de la școală au fost condamnați la moarte!
Vântul fluiera prin oasele timpului.
Cu fața la zid, așteptau colegii mei.
În spatele lor, niște milițieni cu pistoalele la ochi.
Pistoale cu amortizor!
Colegii mei au căzut.
E un fel de-a spune; pentru că au fost ridicați la înălțimea clădirii cu un sistem de scripeți.
De jos, alte grade superioare dădeau ordine:
DREPȚI!
LA STÂNGA!
LA DREAPTA!
Sus, cei care au tras în colegii mei, cu ei în brațe, executau ordinele.
O, NEBUNIE, SALVEAZĂ-MĂ!
COSTEL ZĂGAN, DEȘERTUL DE CATIFEA, 2015
CUM NU SE-NDURĂ DIAVOLEASCA-MI LIMBĂ
miere gândesc și-mi șuieră otravă
femeile mă-nșală fără grabă
prietenii ca pe-un vestmânt mă schimbă
Cum dorm în iarbă ca-ntr-o piramidă
vicleana coasă vine să mă vadă
totul e-o pradă pentru-o altă pradă
i-e fluturelui silă de omidă
Și gloria-i o moarte mai devreme
greu de păcate slab de înger pare
sufletul meu zăcând între pahare
ca-n mărul înflorit suavul vierme
pe care vai zăpada se așterne
și îl strivește orice boare
Patria plânge-ntr-un colț de sertar,
în acest secol, trist și murdar,
mai vine, din când în când, un bătrân arhivar
și-o șterge de praf
cu-n prosop la fel de murdar...
Ștefan se ridică și-și caută sabia
lăcătuită-n muzee otomane,
Mihai își cheamă, la oaste, norodul
dar, vai, și-a pierdut capul,
tăiat de un ungur (fără cap),
Poetul mai cântă, cu lira domoală,
calendarul arată că-i Zi Națională,
am ajuns să cităm, ca dictoane,
”Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”
ești întreg și dintrodată
singurătatea asta care te roade cînd și cînd
începe să rupă în tine bucăți mari din pustiul tău preferat
are culoare sîngelui roșu
vine încet
zgomotos
de parcă ar fi o amorțeală târzie în coapsa piciorului drept
ți-astupă urechile, nasul și gura
îți așterne în fața ochilor o țesătură complicată
arde în jurul tău lumânări cu mirosuri excitante
și râgâie apoi ușor în așteptarea gramătului tău excitat
iar când pleacă îți lasă doar golul tău vechi
ca o minge coborând tacticos treptele așternute în cale
POEZIA, vara 2021
Oriunde-ai fi
tăcere
spune-mi
cu
buzele tale mute
că
depărtarea este o iluzie
că
primăvara și-a uitat schiurile acasă
că
de pe muntele acesta
spune-i tu numele
a fi sincer înseamnă a iubi viața
Costel Zăgan, ÎN AȘTEPTAREA SĂRUTULUI PROMIS, 2014
Din cuvânt te-ai născut în cuvânt te vei întoarce căci ale tale sunt și tăcere și necuvântul și cântarea în numele lui Eminescu și al Veroni...
